În sport și în viață, frica nu este doar teama de a pierde. De multe ori, e o teamă mai subtilă, dar la fel de paralizantă: frica de succes. Am întâlnit-o de ambele părți – și ca sportivi, și ca oameni care însoțim acum alți performeri în procesul lor.

Pentru mine, frica s-a manifestat în momentele în care simțeam că am făcut tot ce ținea de mine: antrenamentele erau la zi, nutriția respectată, recuperarea bifată… și totuși, rămânea acel sentiment vag, ca și cum ceva îmi scăpase. O nesiguranță care nu avea o cauză clară, dar care mă ținea în alertă.

Și poate tocmai după ce reușești, apare altă presiune: „Oare pot menține acest nivel?” E acea oboseală nevăzută, care nu vine din efort fizic, ci din teama că va trebui să demonstrezi din nou. Și iar. Și încă o dată. Acolo apare, de multe ori, sindromul impostorului – nu pentru că nu ai muncit, ci pentru că tocmai ai muncit enorm și simți că nu mai știi de unde să mai scoți energie.

Și eu am simțit frica aceea, dar sub o altă formă: nu pentru că nu eram pregătit, ci pentru că nu știam ce va veni odată cu reușita. Ce presupune succesul acela? Ce așteptări creează? Ce pierzi în clipa în care ajungi „acolo”?

Uneori, frica de succes te face să sabotezi chiar finalul. Alteori, te face să alergi dintr-un proiect în altul, doar ca să nu te oprești suficient de mult cât să simți bucuria. Pentru că, odată ce te bucuri, ești expus. Ai ceva de pierdut.

Mi-a rămas în minte povestea lui Rotnei Clarke, baschetbalistul cunoscut pentru rutina lui extrem de riguroasă: sute de aruncări reușite, antrenamente duse până la epuizare. Nu doar pentru el, ci și pentru adversarii care urmau să vadă: „Ăsta nu e aici întâmplător.”

Pentru mine, acel exemplu e despre identitate. Despre cine devii prin proces. Despre cum te antrenezi nu doar să câștigi, ci să știi cine ești când nu te mai vede nimeni.

Pentru mine, frica a fost uneori un semnal că sunt pe drumul bun. Că-mi pasă. Și poate tocmai de aceea, am învățat să nu fug de ea, ci s-o ascult. Să mă întreb sincer:

• Cât din ce fac e pentru mine și cât e pentru ceilalți?
• Cât mă las validat de ceilalți ca să simt că „merit”?
• Îmi permit să mă bucur de ce am construit sau trec imediat la următorul obiectiv?

Reflecțiile astea au devenit ancore. Le-am dus apoi în sesiuni de coaching, în jurnal, în momentele mele de liniște. Nu mereu cu răspunsuri clare, dar cu o întrebare constantă: „Ce am învățat până aici și ce urmează?”

Ne încurajăm sportivii – și ne încurajăm și pe noi – să transforme reflecția în acțiune. Să creeze ritualuri zilnice de reconectare: cum mă simt azi? Ce mi-a ieșit? Ce mi-a scăpat? Ce a contat cu adevărat?

Și mai ales, să ceară sprijin. Feedback. Mentorat. Acompaniere. Pentru că singurătatea performanței e reală. Și dacă nu e dusă în relații autentice, poate deveni o capcană în care singura voce e cea a fricii.

Frica de eșec te ține pe loc. Frica de succes te face să fugi din locul pe care tocmai l-ai câștigat. Dar în ambele cazuri, cheia nu e să elimini frica – ci să o transformi într-un martor. Un semn că ai curaj. Un semn că e important ce faci.

Și poate, cel mai important: să construiești acea formă de validare internă care spune, fără a avea nevoie de aplauze:
„Am luat trup și sens procesului meu. Merit locul meu.”

Tu, acum, ce simți? Te împiedică nesiguranța și teama de succes să te bucuri de drumul tău?

Dacă da, începe simplu:
Fii clar cu tine despre ce ai făcut.
Clar despre ce mai ai de făcut.
Și sincer despre cât de mult contează acel „ceva” care pare că mereu îți scapă.

Frica nu va dispărea. Dar poate deveni un aliat. Un semnal de viață. O confirmare că ești pe drum. Și că acel drum merită.