„Nu mai vreau să merg la antrenament.”
Pentru un părinte, propoziția aceasta poate veni ca un șoc.
Mai ales după ani în care copilul a mers constant la sport. După sute de drumuri la antrenamente,
echipamente cumpărate, competiții în weekend, cantonamente, turnee și bani investiți. După toate
momentele în care părintele a stat în tribună și a sperat că, într-o zi, copilul va ajunge cât mai sus.
Prima reacție poate fi:
„Cum adică nu mai vrei?”
„După cât ai muncit?”
„Nu poți să renunți acum.”
„Mai încearcă.”
„O să-ți pară rău.”
Uneori copilul chiar are nevoie să fie încurajat să treacă peste un moment dificil.
Alteori, însă, acel „nu mai vreau” nu este despre lene, lipsă de ambiție sau dorința de a renunța prea
ușor.
Este despre faptul că sportul a devenit prea greu de dus emoțional.
Pentru că există o diferență enormă între un copil care obosește și un copil care începe să se teamă de
sportul pe care altădată îl iubea.
Abandonul nu începe în ziua în care copilul renunță
Rareori un copil se trezește într-o dimineață și decide pur și simplu că nu mai vrea să facă sport.
De multe ori, procesul începe cu lucruri mici.
Un meci pierdut.
O selecție ratată.
Câteva greșeli.
Un loc pierdut în echipă.
O observație a antrenorului.O comparație cu un coleg.
Apoi vine drumul spre casă.
„De ce ai jucat așa?”
„Cum ai putut să ratezi?”
„Ai văzut cât de bine a jucat celălalt copil?”
„Antrenorul te-a băgat doar în repriza a doua?”
„Trebuia să faci mai mult.”

 

Copilul merge din nou la antrenament.
Greșește din nou.
Se gândește la reacția părinților.
Începe să se teamă de greșeli.
Greșelile produc și mai multă tensiune.
Iar, la un moment dat, sportul nu mai înseamnă doar joc, mișcare, prieteni și progres.
Înseamnă evaluare.
Înseamnă să nu-și dezamăgească părinții.
Înseamnă să demonstreze că banii și timpul investit „au meritat”.
Înseamnă să nu vină acasă cu o înfrângere.
Și atunci apare întrebarea:
Dacă sportul a devenit locul în care copilul simte cel mai multă presiune, de ce ar mai vrea să rămână
acolo?
Când copilul începe să joace pentru părinți
Unul dintre cele mai importante momente din dezvoltarea unui sportiv este cel în care începe să-și
construiască propria motivație.
„Îmi place.”
„Vreau să devin mai bun.”
„Vreau să văd cât pot.”

„Îmi place să concurez.”
„Vreau să-mi depășesc propriul nivel.”
Dar lucrurile se pot schimba atunci când motivația copilului este înlocuită treptat de o altă întrebare:
„Ce vor spune ai mei dacă pierd?”
Din acel moment, copilul nu mai este concentrat exclusiv pe ceea ce se întâmplă în teren.
Începe să joace și pentru reacția de după.
Un fotbalist poate primi mingea într-o poziție bună, dar în loc să încerce o soluție riscantă se gândește că,
dacă pierde mingea, va fi certat.
Un tenismen poate avea o minge importantă, dar să joace precaut pentru că îi este teamă să greșească.
Un gimnast poate intra în concurs cu gândul nu la execuție, ci la reacția părinților după o eventuală
ratare.
Un înotător poate termina cursa și, înainte să se bucure de progresul său, să caute privirea părintelui din
tribună.
În toate aceste situații, presiunea nu trebuie să fie exprimată printr-un discurs dur.
Uneori este suficientă o singură privire.
Un oftat.
Un gest.
O tăcere apăsătoare.
Copilul învață rapid să citească reacțiile adulților.
„Am investit prea mult ca să renunți”
Există și o formă de presiune despre care se vorbește mai puțin: presiunea investiției.
Părinții plătesc antrenamente.
Cumpără echipament.
Plătesc deplasări.
Turnee.
Cantonamente.
Taxe.Uneori sacrifică weekenduri întregi și își organizează viața în jurul programului copilului.
Toate acestea sunt reale.
Dar copilul nu trebuie să simtă că are o datorie de plătit.
„După câți bani am băgat în sportul ăsta…”
„Am făcut atâtea pentru tine.”
„Te ducem la toate turneele și tu nu te implici.”
„Alți copii și-ar dori să aibă șansa ta.”
Adultul vede investiția.
Copilul poate auzi altceva:
„Nu am voie să renunț.”
Sau:
„Trebuie să am rezultate pentru că părinții mei au investit în mine.”
În acest moment, sportul începe să semene mai puțin cu o alegere și mai mult cu o obligație.
Iar când ceva ce făceai din plăcere devine o obligație permanentă, este normal ca motivația să înceapă să
dispară.
Cel mai periculos adversar poate fi frica de greșeală
Un copil care nu se teme să greșească poate experimenta.
Încearcă.
Își asumă.
Ia decizii.
Învață.
Un copil care se teme de reacția adultului începe să se protejeze.
Nu mai încearcă pasa dificilă.
Nu mai atacă.
Nu mai riscă.
Joacă „sigur”.

În sport, însă, progresul presupune greșeli.
Nu poți deveni mai bun fără să treci prin momente în care nu-ți iese.
De aceea, o întrebare importantă pentru orice părinte este:
„Copilul meu se teme mai mult să piardă sau își dorește mai mult să învețe?”
Răspunsul poate spune multe.
Există o diferență între a cere disciplină și a crea frică
A vorbi despre presiunea părinților nu înseamnă să spunem că părinții trebuie să devină indiferenți.
Copiii au nevoie de limite.
Au nevoie să învețe să fie punctuali.
Să se antreneze chiar și atunci când nu au chef.
Să respecte colegii și antrenorii.
Să-și asume responsabilitatea.
Să înțeleagă că performanța presupune muncă.
Problema apare atunci când disciplina este construită pe frică.
„Dacă nu te antrenezi, nu ajungi nicăieri.”
„Dacă mai joci așa, nu vei fi niciodată bun.”
„Trebuie să demonstrezi.”
„Nu accept să pierzi în felul ăsta.”
Disciplina spune:
„Ai un obiectiv și trebuie să muncești pentru el.”
Presiunea toxică spune:
„Valoarea ta depinde de rezultatul pe care îl obții.”
Sunt două lucruri complet diferite.
Ce se întâmplă după meci contează enorm
Poate că aici se află una dintre cele mai importante schimbări pe care le poate face un părinte.

Copilul tocmai a terminat meciul.
A pierdut.
Este transpirat, obosit și dezamăgit.
Părintele îl așteaptă.
În primele secunde, copilul nu știe dacă urmează o îmbrățișare sau o analiză.
„De ce ai pierdut?”
„Câte greșeli ai făcut?”
„De ce nu ai ascultat?”
„Ce ți-a spus antrenorul?”
„De ce celălalt copil a fost mai bun?”
În timp, copilul poate ajunge să asocieze finalul competiției cu un nou examen.
De aceea, uneori, cea mai bună reacție este mult mai simplă:
„Ai terminat. Sunt aici.”
„Vrei să vorbim despre meci?”
„Sau preferi să lăsăm pentru mai târziu?”
Pare banal.
Dar îi oferă copilului ceva esențial: control asupra momentului în care este pregătit să proceseze ceea
ce s-a întâmplat.
Un exercițiu simplu pentru părinți: schimbă întrebarea
Data viitoare când copilul termină o competiție, încercați să observați prima întrebare pe care o puneți.
Este:
„Ai câștigat?”
Sau:
„Cum te-ai simțit?”
Este:
„Câte goluri ai dat?”Sau:
„Ce ți-a plăcut cel mai mult?”
Este:
„De ce ai greșit?”
Sau:
„Ce ai învățat?”
Nu este nevoie să ignorăm rezultatul.
Dar rezultatul nu trebuie să fie singurul lucru despre care știm să vorbim.
Un copil are nevoie să învețe și să câștige, și să piardă.
Are nevoie să învețe și să fie felicitat, și să primească feedback.
Are nevoie să învețe că poate fi mândru de munca sa chiar și atunci când tabela nu arată ceea ce și-ar fi
dorit.
„Dar eu vreau să ajungă campion”
Este una dintre cele mai firești dorințe ale unui părinte.
Poate copilul are talent.
Poate antrenorul spune că are potențial.
Poate a câștigat deja competiții.
Poate există o șansă reală de performanță.
Și tocmai atunci presiunea poate crește.
„Trebuie să profiți de șansa asta.”
„Nu poți să dai cu piciorul la tot.”
„Acum trebuie să tragi mai tare.”
„Ai potențial și ar fi păcat să-l irosești.”
Problema este că un copil poate avea talent și totuși să nu fie pregătit să poarte visul altcuiva.
Poate vrea să ajungă campion.
Sau poate, la 11, 12, 13 ori 15 ani, încă încearcă să descopere dacă vrea asta.

Iar acest spațiu trebuie să existe.
Pentru că un copil care rămâne în sport doar pentru că se teme să-și dezamăgească părinții nu
construiește neapărat o carieră.
Uneori construiește drumul către abandon.
Semnele care apar înainte de „nu mai vreau”
Părinții pot observa uneori semnale cu mult înainte ca un copil să spună că renunță.
Nu mai vorbește despre antrenamente.
Devine iritat înainte de competiții.
Are emoții foarte puternice înainte de meciuri.
Găsește tot mai multe motive să nu meargă la antrenament.
Spune că îl doare ceva exact în zilele de competiție.
Este preocupat obsesiv de rezultate.
Se compară constant cu ceilalți.
Se enervează foarte tare după greșeli.
Întreabă repetat:
„Ai fost mulțumit?”
„Ai văzut ce am făcut?”
„Te-ai supărat?”
„Crezi că am jucat bine?”
Aceste întrebări pot arăta că nu mai caută doar feedback sportiv.
Poate caută confirmarea că este încă „în regulă” în ochii părintelui.
Și aici apare rolul antrenorului
Relația dintre copil, părinte și antrenor este esențială.
Antrenorul este cel care trebuie să lucreze asupra aspectelor tehnice și tactice.
Părintele poate susține, poate observa și poate pune întrebări.
Dar când părintele începe să corecteze fiecare detaliu, copilul primește mesaje din toate direcțiile.

Antrenorul spune:
„Astăzi lucrăm la răbdare și poziționare.”
Părintele spune:
„Trebuia să ataci mai mult.”
Antrenorul spune:
„Nu mă interesează rezultatul acestui meci, vreau să văd dacă aplici ce am lucrat.”
Părintele spune:
„Nu e posibil să pierzi cu copilul ăla.”
Cine are dreptate?
Pentru copil, întrebarea devine mult mai complicată:
„Pe cine trebuie să mulțumesc?”
Iar copilul nu ar trebui să fie prins între două sisteme de evaluare.
Dacă există o problemă cu antrenorul, adultul trebuie să discute cu adultul.
Nu prin copil.
Nu în mașină, după meci.
Nu prin comentarii de tipul:
„Nu știe antrenorul ce face.”
„Te ține pe bancă degeaba.”
„Arbitrul a fost împotriva voastră.”
Copilul are nevoie să învețe să gestioneze și nedreptatea, și selecția, și banca de rezerve, și înfrângerea.
Nu are nevoie să creadă că orice rezultat prost este vina altcuiva.
Ce poate face concret un părinte?
În loc de o listă interminabilă de reguli, putem începe cu câteva principii simple.
Înainte de competiție:
Nu transforma obiectivul într-o obligație.
În loc de „Trebuie să câștigi”, poate fi:

„Joacă-ți jocul.”
„Fii atent la ce ai de făcut.”
„Bucură-te de competiție.”
„Sunt cu tine, indiferent de rezultat.”
Imediat după competiție:
Nu începe analiza tehnică.
Lasă copilul să respire.
Întreabă:
„Vrei să vorbim?”
Dacă spune „nu”, respectă răspunsul.
A doua zi:
Dacă este nevoie de o discuție despre performanță, ea poate fi mai productivă după ce emoțiile s-au
așezat.
Întrebări bune:
„Ce crezi că ai făcut bine?”
„Ce ai vrea să faci diferit?”
„Ce ai învățat?”
„Cu ce ai vrea să lucrezi la următorul antrenament?”
Aceste întrebări îl pun pe copil în postura de sportiv care gândește, nu de elev care așteaptă nota.
Un alt exercițiu: „oglinda”
Un exercițiu util pentru părinți este să se gândească la propriul comportament din tribună.
Ce fac atunci când copilul greșește?
Mă ridic?
Strig?
Comentez arbitrul?
Îi dau indicații?
Îmi schimb expresia feței?

Mă enervez?
Ce fac atunci când pierde?
Dar când câștigă?
Și, poate cel mai important:
Copilul meu poate să-mi spună că îi este teamă să nu mă dezamăgească?
Dacă răspunsul este „nu știu”, merită pusă întrebarea direct.
Fără defensivă.
Fără „eu fac toate astea pentru tine”.
Pur și simplu:
„Simți vreodată că pun prea multă presiune pe tine?”
Răspunsul poate fi incomod.
Dar poate fi extrem de valoros.
Părintele nu trebuie să renunțe la așteptări
A reduce presiunea nu înseamnă a elimina așteptările.
Poți să-i spui copilului:
„Mă aștept să fii serios.”
„Mă aștept să respecți echipa.”
„Mă aștept să mergi la antrenamente dacă ai ales să faci sport.”
„Mă aștept să muncești.”
Dar poți spune toate acestea fără să transmiți:
„Dacă nu reușești, m-ai dezamăgit.”
Aceasta este diferența dintre responsabilitate și valoare personală.
Copilul poate fi responsabil pentru efortul lui.
Nu poate fi responsabil pentru emoțiile adultului.
Nu trebuie să câștige ca să-și facă părintele fericit.

Nu trebuie să fie titular ca să fie iubit.
Nu trebuie să ia medalie ca să fie apreciat.
Uneori, părintele trebuie să-și gestioneze propriul meci
Există și un adevăr mai greu de acceptat.
Uneori, problema nu este ceea ce face copilul.
Problema este ce simte adultul.
Părintele trăiește competiția la intensitate maximă.
Se teme de eșec.
Se teme că alți copii sunt mai buni.
Se teme că timpul trece.
Se teme că o selecție ratată înseamnă o oportunitate pierdută.
Se teme că talentul nu va fi valorificat.
Și toate aceste temeri pot ajunge, fără intenție, pe umerii copilului.
De aceea, înainte să-i spunem copilului:
„Trebuie să fii mai puternic”,
poate că adultul trebuie să se întrebe:
„Eu pot să accept că uneori copilul meu va pierde?”
Pentru că un copil nu poate învăța să piardă dacă adultul de lângă el nu știe să piardă.
Dacă mâine nu ar mai exista medalii?
Există o întrebare care poate fi greu de pus, dar care merită pusă:
Dacă mâine copilul meu nu ar mai câștiga nicio competiție, ce aș mai vedea în sportul lui?
Ar mai exista prietenii?
Disciplină?
Încredere?
Sănătate?

Plăcerea de a se mișca?
Capacitatea de a munci pentru un obiectiv?
Curajul de a încerca din nou?
Experiența de a face parte dintr-o echipă?
Dacă răspunsul este da, atunci sportul are o valoare mult mai mare decât rezultatul.
Iar dacă toate acestea dispar în momentul în care copilul nu mai câștigă, poate că problema nu este
copilul.
Poate că am pus prea multă greutate pe rezultat.
Sportul trebuie să fie și locul în care copilul poate să rămână copil
Performanța cere sacrificii.
Dar copilul nu poate trăi permanent într-un sistem în care fiecare antrenament este o probă, fiecare meci
este un examen și fiecare greșeală produce o discuție.
La un moment dat, ceva se rupe.
Nu neapărat talentul.
Nu neapărat disciplina.
Ci plăcerea.
Iar când dispare plăcerea, începe să dispară și motivul pentru care copilul a intrat inițial în sport.
De aceea, discuția despre abandonul juvenil nu poate fi doar despre copii.
Trebuie să vorbim și despre adulții din jurul lor.
Despre așteptări.
Despre comparații.
Despre frică.
Despre reacțiile din tribună.
Despre discuțiile din mașină.
Despre banii investiți.
Despre visurile părinților.

Și despre diferența dintre a împinge un copil înainte și a-l împinge atât de tare încât să vrea să iasă din
joc.
Uneori, cel mai bun mod de a-l ține în sport este să nu-l faci să simtă că trebuie să rămână
Copilul trebuie să știe că sportul contează.
Dar trebuie să știe și că el contează mai mult.
Că poate avea o zi proastă.
Că poate pierde.
Că poate greși.
Că poate fi rezervă.
Că poate avea emoții.
Că poate spune „nu știu”.
Că poate avea nevoie de o pauză.
Și, mai ales, că nu trebuie să câștige pentru a fi privit cu aceeași dragoste atunci când ajunge acasă.
Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care un părinte îl poate spune unui copil
sportiv:
„Nu trebuie să-mi demonstrezi nimic. Vreau să văd cât de departe poți ajunge tu, nu cât de departe
pot să te împing eu.”
Pentru că obiectivul sportului juvenil nu ar trebui să fie doar să creștem campioni.
Ar trebui să creștem copii care știu să muncească, să piardă, să încerce din nou, să gestioneze presiunea
și să aibă încredere în ei.
Iar dacă vrem ca acești copii să rămână suficient de mult în sport pentru a ajunge să descopere toate
aceste lucruri, poate că trebuie să ne asigurăm că sportul rămâne, înainte de toate, al lor.